Ultima data am vorbit cu el acum 2 saptamani. Se mutase din Bucuresti, era multumit de noua viata in Timisoara, la fel de vesel ca intotdeauna. Si azi mi-a spus un coleg ca a avut un accident de motocicleta mortal sambata noapte. Am ramas prost.
Un baiat foarte muncitor, saritor si sugubat. Numai cu mine cate nopti albe a facut surubarind la servere…
Mi-au revenit in minte cateva cuvinte scrise de el mai demult:
Nu voi uita niciodata lacrimile innabusite ale mamei mele din aceasta dimineata, cand, dupa ce s-a trezit cu mine acasa la ora 7, a aflat ca a venit ziua. Ca voi pleca. Nu voi uita niciodata privirea tatalui si vocea jumatate stinsa care a reusit sa spuna doar: „Pai… Ne mai auzim la telefon… nu?”. N-am sa-i uit niciodata pe cei care m-au sustinut si incurajat. Nu dau nume. Se stiu ei.
Va multumesc pentru tot. Si promit ca vom avea ocazia sa mai ciocnim un pahar impreuna.
Amaraciunea a revenit, paharul a ramas neciocnit.
Odihneste-te in pace, Adi.
